Mi l-au diagnosticat în iunie, în 2001. Afecţiunea a afectat toată partea stângă a corpului, fapt care mi-a cauzat o serie de dificultăţi, fiind stângaci. După 3 ani, cu o fază iniţială progresivă lentă a boli, a urmat agravarea sintomului: accentuarea tremurului, rigiditate, dureri, insomnie.

 

Din 2 aprilie 2005 am început să mă agravez din săptămână în săptămână, slăbeam din zi în zi, nu reuşeam să mai scriu (vă repet, sunt stângaci) sau dacă încercam să o fac, ceea ce scriam era greu de citit. Nu mai reuşeam să conduc auto, excepţie pe trasee scurte, pentru că piciorul meu stâng, câteodată se bloca pentru mai mult timp şi rigitatea nu-mi mai permitea să mai pot conduce. Pentru a-mi putea desfăşura activitatea în spital, aveam nevoie de timp. Eram terminată. După diagnoză, îmi era greu să-l văd pe Ioan Paul al II-lea la televizor. Mă simţeam în schimb foarte aproape de el în rugăciune şi ştiam că el putea să înţeleagă ceea ce eu voiam. Mă minunam de puterea şi de curajul care mă îndemnau să nu mă dau bătută şi să iubesc această suferinţă. Numai iubirea ar fi dat sens a toate acestea. Era o luptă, zi de zi, dar dorinţa mea era de a o trăi în credinţă şi de adera cu iubire la voinţa Tatălui.  

Era Sfântul Paşte (2005) şi doream să-l vad pe al nostru Sfânt Părinte la televizor pentru că ştiam, în intimul meu, că ar fi fost pentru ultima dată că aş fi putut să o fac. Era că, toată dimineaţa mă pregăteam pentru aceea ”întâlnire” (el mă chema la ceea ce eu aş fi fost peste câţiva ani). A fost greu pentru mine, fiind tânără ... O situaţie neprevăzută la serviciu, care nu mi-a permis ca să-l văd.

 

În seara de 2 aprilie toată comunitatea s-a reunit pentru a participa la seara de rugăciune din piaţa Sfântul Petru, în legătură în direct la televiziunea franceză cu dieceza de Paris (KTO) ... la anunţul morţii lui Ioan Paul al II-lea am crezut că este sfârşitul lumii, am pierdut prietenul care mă înţelegea şi care îmi dădea putere de a merge înainte.

 

În acele zile aveam senzaţia unui mare gol sufletesc, dar aveam şi certitudinea de a Sa vie prezenţă. Pe data de 13 mai, sărbătoarea Sf. Fecioare Maria de la Fatima, Papa Benedict al XVI-lea anunţă oficial dispensa specială pentru a începe Cauza de Beatificare  şi Canonizare al Slujitorului lui Dumnezeu Ioan Paul al II-lea. Începând din 14 mai surorile noastre din toate comunităţile franceze şi africane cer mijlocirea lui Ioan Paul al II-lea pentru a mă vindeca. Se vor ruga fără întrerupere, fără a se obosi, până ce va sosi ştirea că vindecarea mea a avut loc.

 

În acea perioadă eram în vacanţă. Pe 26 mai după ce am terminat timpul de odihnă, m-am reântors în comunitate total sfârşită din cauza bolii. << Dacă crezi, vei vedea măreţia lui Dumnezeu >>; acesta este versetul din evanghelia Sfântului Ioan care din 14 mai m-a însoţit. Este 1 iunie: nu mai pot! Trebuie să lupt ca să stau în picioare şi să merg. Pe 2 iunie, după-amiază o caut pe superioara mea pentru a-i cere să mă scutească de la  activitatea mea. Ea îmi cere să rezist încă un pic până la reântoarcerea de la Lourdes, în august, adăugând: << Ioan Paul II nu şi-a spus ultimul său cuvânt >>.

 

Desigur, el era prezent in acea întâlnire care s-a desfăşurat în pace şi în seninătate. Apoi, superioara mea îmi dă un stilou şi îmi cere să scriu << Ioan Paul al II-lea >>: este ora 17:00. Cu mare greutate scriu << Ioan Paul al II-lea >>. În faţa scrisului nelegibil rămânem pentru mult timp în tăcere... ziua continuă ca de obicei. După ce am terminat rugăciunea de seară, pe la ora 21:00 trec pe la locul meu de activitate pentru ca după aceea să mă reântorc în cameră. Simt dorinţa de a lua stiloul şi de a scrie, ca şi cum cineva mi-ar fi spus: << ia-ţi stiloul şi scrie >>... este ora 21:30 / 21:45.

 

Scrisul este clar legibil: surprinzător! Mă aşez în pat, minunată! Se împlineau două luni exact de la reântoarcerea lui Ioan Paul al II-lea în Casa Tatălui... Mă trezesc la ora 4:30, surăprinsă că am putut să dorm. Mă ridic din pat: corpul meu nu mai are dureri, nici o rigiditate şi în interiorul meu nu mai sunt aceeaşi. Pe urmă, o chemare interioară şi un puternic impuls de a merge în faţa Sfântului Sacrament pentru a mă ruga. Cobor în oratoriu şi rămân în adoraţie. Mă încearcă o pace adâncă şi un sens de bunăstare; o experienţă prea mare, un mister, greu de explicat în cuvinte.

 

Apoi, tot în faţa Sfântului Sacrament, meditez misterele de lumină ale lui Ioan Paul al II-lea. Dimineaţa pe la ora 6:00 ies ca să mă alătur în capelă surorilor mele pentru un moment de rugăciune urmat de celebrarea euharistică. Trebuie să parcurg aproape 50 de metri şi în acel moment, mergând, îmi dau seama că braţul meu stâng se mişcă, nu mai rămâne imobil lângă corp. Descopăr şi o uşurinţă şi o agilitate fizică de câtva timp mie necunoscută.

 

În timpul celebrării euharistice sunt copleşită de bucurie şi de pace: este 3 iunie, sărbătoarea PreaSfintei Inimi a lui Isus. La ieşire de la Sfânta Liturghie sunt sigură că sunt vindecată... mâna mea nu mai tremură. Merg din nou ca să scriu şi de la amiază nu mai iau medicamentele.

 

Pe 7 iunie, aşa cum era prevăzut, m-am dus la neurologul care mă asista de aproape 4 ani. Şi el a rămas surprins în a constata neobişnuita dispariţie a simtomului morbului, cu toate că intrerupsesem tratamentul cu aproape 5 zile înainte de vizită. În ziua următoare, superioara generală a mulţumit tuturor comunităţilor noastre. Toată congregaţia noastră a început o novenă de mulţumire în cinstea lui Ioan Paul al II-lea.

 

Au trecut aproape 10 luni de când am întrerup orice fel de tratament. Am reânceput să lucrez normal, nu mai am nici o dificultate în a scrie şi conduc auto pe distanţe lungi. Mă simt ca şi renăscută; este o viaţă nouă pentru că nimic nu mai este ca mai înainte. Astăzi pot să spun că prietenul care a lăsat pământul nostru este acum foarte aproape de inima mea. A făcut să crească în mine dorinţa pentru Adoraţia Sfântului Sacrament şi iubirea faţă de Euharistie care au acum un loc prioritar în viţa mea de fiecare zi.

 

Ceea ce Domnul mi-a dat să trăiesc prin mijlocirea lui Ioan Paul al II-lea este un mare mister, greu de explicat în cuvinte... dar nimic este imposibil lui Dumnezeu. Este chiar adevărat: << Dacă crezi, vei vedea măreţia lui Dumnezeu >>.

Suor Marie-Simon-Pierre